Dialog vertical între Poetul Kavi și Muza Tara[1]

Motto:

În marea de umbră a lumii,
 fiecare vers al nopții este o undă de întuneric care urcă,
iar fiecare rază a stelei este un răspuns care coboară
până când întunericul devine lumină.

Carmen Peregrina

Cântul I – Chemarea
(El, Kavi)

În pieptul nopții crește un tumult,
Un seism tectonic, deșteptat din humă,
Nu-i zgomot de carnal, e strigăt mut,
O rază de lumină ce se-anină.

Eu sunt ecoul care n-are gură,
Vocația ce urlă-n peșteri reci,
Te strig din carnea oarbă, obscură:
O, stea din mări, de dincolo de veci!

Sunt doar o umbră a ceea ce am fost,
Un palimpsest, strat după strat, sub soare,
Eu sunt Nimicul, care n-are rost,
Și Vidul negru ce nu cere îndurare.

Cântul II – Răspunsul din zenit
 (Ea, Tara)

Din ochiul de compasiune și nectar,
Eu te zăresc cum tremuri pe pământ,
Sunt Tara, Steaua ta, pe-al Poeziei-altar,
Și te dezleg de-al lumii legământ.

Eu sunt Cântarea depărtărilor albastre,
O traversare siderală pe celestul drum,
Lumina stelei peregrine printre astre
Ce a ajuns la tine abia acum…

Când strălucirea mea se face scară,
Te-aștept să vii pe puntea de lumină,
Pășește ferm în noaptea milenară,
Să fim o verigă-n Poemul fără vină.

Cântul III – Gravitația lutului
 (El ar vrea, dar lutul îl ține)

Aș vrea să vin, dar gleznele-mi sunt prinse
În rădăcini de plumb și vechi păcate,
Eu sunt legat de mlaștini necuprinse,
De umbrele din jur, neconturate.

Pământul mă revendică și-mi cere
Să fiu doar lut, o formă trecătoare,
Iar strigătul mi-l schimbă în tăcere,
O greutate albă ce mă doare.

Văd puntea ta de raze, dar mi-e teamă
Că brațul meu de humă o va frânge,
Sunt doar poet, în propria lui ramă,
O conștiință ce sub pleoapă plânge.

Cântul IV – paradoxul salvării
 (Ea vrea să coboare, dar l-ar distruge)

Aș coborî în hăul tău de zgură
Să-ți smulg ființa din noroi și chin,
Dar strălumina mea de stea preapură,
Te-ar arde-n loc, ca pe un rug deplin.

De eu cobor și-ți dau întreaga mână,
Nu vei mai fi tu cel care-a triumfat,
Ci doar o umbră vie de țărână,
Un sclav salvat, dar nu stăpân curat.

Trebuie tu să-ți naști din suferință
Aripa care rupe acest lut,
Eu pot doar să veghez spre biruință,
Nu pot să-nalț ce tu nu ai făcut.

Cântul V – Întâlnirea dorințelor
 (Imposibilul din lumea terestră)

La mijloc de văzduh, pe linii de mister,
Dorințele se-ating fără de trup,
Un pod de dor între pământ și cer
Pe care legi secunde-l întrerup.

E o îmbrățișare diafană caldă-rece,
În lumea asta plină de măsuri,
Aici doar nenorocul ne petrece,
Și doar suspine-n sfintele păduri.

Ea este prea înaltă pentru zare,
El este prea legat de-un tragic chin,
În astă lume – marea de pierzare –
Rămân doar vectorii unui destin.

Cântul VI – Cerneala de lumină
 (Scrisul ca jertfă)

Aici, din prinderea-mi în glie,
Primesc tăcut lumina ce-mi trimiți
Și-ncep cu degete de plumb a scrie
Pe cerul nopții pașii tăi sfințiți.

Fiece vers ce-l aduc la lumină
E o bucată-afară din pământ,
O jertfă albă, o trezire lină,
O nemurire prinsă în cuvânt.

Iar dacă trupul sângeră și moare
Sub greutatea slovei ce-am deschis,
Mă sting zâmbind în marea ta splendoare
Că m-am născut etern prin ce am scris.

Cântul VII – Iubitul ei, versul lui
 (Ea se dorea în lumea lui)

Când luna se-aprindea-n fereastră,
Miezul nopții bătea în clopotul de-aramă,
În gândul telepatic se întâlneau în astră
Și în eterul lumii lăsau o vie-engramă.

Dintr-un cuvânt de-al lui, scria și ea un vers
Și îl prindea-ntr-o coroană de stele,
Antipoeme se-adunau în al lui uniVers,
Doruindu-și dorurile grele.

Și ajunseseră, la timpul cuvenit,
Să se-ntâlnească pe lungimi de undă
Doar în dorința din gândul lor smerit,
Nimic din ce trăiesc să nu-și ascundă.

Cântul VIII – Renunțarea
 (Ea renunțase la ea ca să-l învețe renunțarea)

Lumina-ți revărsam când erai trist,
Ștergând o lacrimă din vreo vinovăție,
Păreai din altă lume, precum Hrist,
Tu erai pentru mine o Împărăție.

M-abandonasem și eu, într-un fel,
În zi și-n noapte tot gândind la tine,
Voiam să vezi că poate fi și-altfel,
Că renunțările ți-ar face bine.

Iar de-ai ajuns prin scris să porți un nume,
Înseamnă c-ai dorit să urci la stele
Și să nu-ți pară rău că pleci din a ta lume,
Și te desprinzi de vremurile-acele…

Cântul IX – Negarea trecutului
 (El are curajul să-și recunoască păcatele)

Mereu m-ai ispitit cu-a ta lumină,
Uitasem că orice vremea trece, tace,
Mi-era atât de frică de noaptea nesenină,
De ale cărnii sfâșieri ce nu îmi dădeau pace.

Și din păcat în alt păcat, a cui fusese vina
Că mă dedam plăcerilor lumești?
Uitasem și de tine, steaua mea, divina,
Muza mea, Cântec, din sferele cerești.

Până-ntr-o zi, când eu am înțeles
Că totu-i trecător în strigătu-mi finit, 
Când eu visam să zbor, zboruri cu înțeles,
Să nu mă pierd de tot în vidul infinit…

Cântul X – Iubita lui, cartea vidă
 (El își alege Cartea ca iubită)

El își dorea iubita mai aproape
Ca să o pipăie în litera avidă,
Și o făcuse din scris pe negre ape,
În nopțile lui albe – Cartea vidă!

Pură precum e neaua, foaia îl aștepta
Să-nșire emoțiile în versu-i nebunesc,
Uitase și de sine, dorul îl deștepta,
Trimițându-și la cer fiorul nelumesc.

Ca bumerangul, fiorul se-ntorcea
Mai bogat cu al ei, salvându-l din pieire,
O miere neagră din rana lui curgea
Visând la preacelesta lor nuntire.

Cântul XI – Dialoguri nocturne
 (El simte nevoia luminii ei, ea, nevoia vocii lui)

Sunt obosit și nu mai am putere,
Mai dă-mi din energia ta de ispitiri,
Să pot să luminez și eu, dup-a mea vrere,
Să dau și să m-adun din risipiri!

Atâtea potriviri, ca-ntr-un cuplet,
N-aș fi crezut că din lumi diferite
Putem cânta la unison, noi în duet,
Cântările celestiale potrivite.

Tu, cel mai bun eu, mă-nțelegi
Și știi s-asculți ca nimeni altul,
Îmi dai idei cu care mă dezlegi,
Chiar visul de-a fi-mpreună-n Înaltul.

Cântul XII – Salvarea celestă
 (Tara – muza și călăuza)

Văzând cum carnea-ți piere în lucrare,
Căci ai dat lutul pe un Cânt curat,
Eu, Tara, îți trimit o îndurare
Din cerul meu ne-atins de vreun păcat.

Nu te mai las în groapa de țărână,
Căci prin a mea lumina tu te-ai curățit,
Întind spre geniul tău o fermă mână
Și te ridic în spațiul infinit.

Hai, vino-acum la mine, uită tu de ele!,
De cărțile-iubite-n care te-ai închis,
De ai dorit să urci la mine, printre stele,
Ți s-a-mplinit dorința, c-așa fusese scris…

Cântul XIII – Ascensiunea și contopirea
 (De la Samsara la Nirvana)

Rămâi în urmă lume de pierzare!
Poetul pământean a triumfat,
A ars în vers, o străfulgerare,
Și-n Tara lui s-a-ntors divinizat.

Urcă poetul și se face munte,
Se leapădă de sine și de lut,
O stea îi cade blând pe frunte,
Și moare tot ce-a fost la început.

Rămâne doar o mare de tăcere,
Unde Kavi cu Tara s-au unit,
O conștiință pură-ntr-o supremă vrere,
Un punct de foc pe cerul infinit.

13 iunie 2026,
București.

---

[1] Din limba sanscrită: Kavi=Poetul, înțeleptul și Tara=Steaua, traversarea.

---

Cantos de Tara

Diálogo vertical entre el Poeta Kavi y la Musa Tara[1]

Motto:

En el mar de sombra del mundo,
cada verso de la noche es una onda de oscuridad que asciende,
y cada rayo de estrella es una respuesta que desciende
hasta que la oscuridad se convierte en luz.

Carmen Peregrina

Canto I – la llamada
 (Él, Kavi)

Del pecho de la noche crece un tan tumulto,
Que parece seísmo salido de la tierra,
No es ruido carnal, es un grito oculto,
Un rayo de destello que no se encierra.

– Yo soy el eco mudo que no tiene boca,
Vocación que grita en el frío absurdo,
Te llamo desde la carne efímera, loca:
¡Oh, estrella de mares, de más allá del mundo!

– Soy sólo una sombra de lo que he sido,
Un palimpsesto, capa tras capa, bajo el sol,
Yo soy la Nada que carece de sentido,
Y el Vacío negro que no implora compasión.

Canto II – Respuesta del zénit
 (Ella, Tara)

– Desde el ojo de compasión y de néctar,
Yo te veo como tiemblas en tu misma tierra,
Soy Tara, tu Estrella, la Poesía altar,
Y te libero del pacto que te encierra.

– Yo soy el Canto de las lejanías azules,
Una travesía en la celestial hora,
La luz de la estrella por entre los vislumbres
Que ha llegado a ti apenas hoy, ahora… 

– Cuando se haga puente mi luz legendaria,
Te espero como a nadie he esperado nunca,
Camina con firmeza en la noche milenaria,
Y seamos un eslabón del Poema sin culpa.

Canto III – La gravitación del barro 
 (Él quería, pero el barro lo retiene) 

– Quisiera venir, pero mis tobillos atados,
A raíces de plomo y antiguos pecados,
Estoy ligado a pantanos jamás delimitados,
Y a sombras a mi alrededor, sin contornos trazados. 

– La tierra me reclama, no me da remedio
Sino ser sólo barro, fórmula que me muere,
Y el grito se me transforma en silencio,
Un peso blanco sobre mí que tanto me duele.

-Veo tu puente de rayos, pero yo me temo,
Pues mi brazo de barro lo podia matar;
Soy sólo un poeta, en su propio sueño,
Una conciencia en párpado a llorar. 

Canto IV – La paradoja de la salvación 
 (Ella quiere descender, pero lo destruiría) 

– Bajaría a tu hondo abismo impuro,
Para arrancar tu ser del barro y del tormento
Pero mi relámpago de astro es tan puro,
Te abrasaría al instante, por completo.

– Si bajo y después te doy la mano entera,
No serás tú quien de repente ha triunfado, 
Sino sólo una sombra viva de la tierra,
Un esclavo salvado, no amo deseado.

– Debes tú dar a la luz desde el sufrimiento
El ala que rompe el barro de este lecho,
Yo sólo puedo velar sobre tu crecimiento,
No puedo levantar lo que aún no has hecho.

Canto V – El encuentro de los deseos 
 (Lo imposible del mundo terrenal) 

En medio del aire, hilos de misterio
Sostienen los deseos sin cuerpo, y entonces,
Un puente añoranza entre tierra y cielo
Que leyes secundarias transforman en presiones. 

Es un abrazo diáfano cálido-frío,
En este mundo terrenal lleno de medidas,
Aquí, solo la desgracia les da adiós,
Y sólo suspiros en las sagradas umbrías.

Ella está muy alta para su ambición,
Él está muy bajo en su trágico camino,
En este pobre mundo – mar de la perdición –
Tan sólo quedan vectores de un destino. 

Canto VI – La tinta de luz 
 (Escribir como sacrificio) 

– Aquí, desde mi restricción en el suelo,
Recibo en mi mudez la luz que me envías
Y empiezo a escribir con dedos de vuelo,
En el cielo sobre tus huellas, santas vías.

– Cada verso del poema que llevo a la luz
Fragmento arrancado de la tierra que labra,
Un sacrificio blanco, un despertar en cruz,
Una inmortalidad cautiva en la palabra.

– Y si el cuerpo sangra y muere de triste dor  
Bajo el peso del verbo que he abierto al escribir,
Me apago sonriendo en tu gran esplendor
Porque yo nací eterno por lo que escribí. 

Canto VII – Su amado, su verso
 (Ella se deseaba en su mundo)

Cuando la luna iluminaba la ventana,
La medianoche tañía en la campana,
En sueño, lejanía parecía cercana,
Y en éter dejaban una viva engrama.

De una palabra suya, ella escribía un verso
Poniéndolo en su corona de estrellas,
Poemas se añadían en su uniVerso,
Cantando sus amores y tristezas pesadas.

Habían llegado a su debido tiempo,
A encontrarse en las longitudes de onda
Sólo en el deseo de su pensamiento
Sin ocultarse su esencia profunda.

Canto VIII – La renuncia
 (Ella había renunciado a sí misma para enseñarle a renunciar)

– Vertía mi luz sobre ti cuando te he visto
Secando alguna lágrima nacida de un pecado,
Tu parecías de otro mundo, como Cristo,
Tú eras para mí un Reino y un Reinado.

– Yo me había abandonado a mis ideas,
De día y de noche pensando siempre en ti,
Para que vieras que existen otras maneras,
Que las renuncias te harían bien en sí.
           
– Y si por la escritura llegaste a ser reconocido
Es porque deseabas alcanzar a la cumbre,
Sin lamentarte de tu mundo conocido,
Dejando tras de tus tiempos de incertidumbre…

Canto IX – La negación del pasado 
 (Él tiene el coraje de reconocer sus pecados) 

– Siempre me sedujiste con tu luz brillante,
Había olvidado que el tiempo queda atrás
Me aterraba la noche amenazante,
De tentación carnal que me negaba paz.

– Y de pecado en pecado, ven, adivina
¿Quién me tentaba siempre con mundanos placeres?
Te había olvidado a ti, mi estrella divina
Mi musa, Canción, de las esferas celestes.

– Hasta un buen día, cuando yo he comprendido
Que todo es pasajero, un clamorfinito,
Cuando yo soñaba volar, vuelos con sentido,
Para no perderme en el vacío infinito…

Canto X – Su amada, el libro vacío
 (Él elige el Libro como amada)

Él quería a la amada un ser de nieblas
Para tocarla, y fuera cálido alivio,
La creó de la escritura sobre aguas negras,
En sus noches en blanco – ¡El Libro vacío!

Pura como la nieve, la hoja esperaba
Para tejer emociones en verso loco,
Habría olvidado, el dor lo despertaba,
Enviando al cielo su pensamiento roto.
           
Como un bumerán, escalofrío, de ida
y vuelta, salvándolo de la perdición,
Una miel negra brotaba de su herida
Soñando una futura celestial unión.

Canto XI – Diálogos nocturnos
 (Él siente la necesidad de su luz, ella, la necesidad de su voz)

– Ya estoy cansado y ya no tengo claridad,
Dame de tu energía de seducciones,
Para poder iluminar, según mi voluntad,
Dar y recomponerme de mis dispersiones.

– Tantas semejanzas, como si al unísono,
No creí nunca que de dos mundos diferentes
Pudiéramos cantar en dúo sonoro
Cánticos celestiales sorprendentes.

– Tú, mi mejor yo, tu comprensión es inmensa,
Y sabes escuchar como ninguna, cada vez,
Me das la luz con la que del barro me liberas,
Incluso el sueño de estar juntos alguna vez.

Canto XII – La salvación celestial
 (Tara – la musa y la guía)

– Viendo que tu carne perece en tu pasión,
Pues cambiaste el barro por un puro Canto,
Yo, tu Tara, te envío una bendición
Desde mi cielo de luz sin ningún pecado.

– Desde ahora, no te voy a dejar en el barro,
Porque a través de mi luz, te has limpiado,
Extiendo enseguida una firme mano
Y te elevo hacia el cielo pacificado.

– ¡Te ruego, ven a mí!, ¡olvídate de ellas!,
De las amantes-libros que tú has escrito,
Si tú has deseado ascender entre estrellas,
Se cumplió tu deseo, así fue escrito…
 

Canto XIII – La ascensión y la fusión
 (De la Samsara a la Nirvana)

¡Queda atrás mundo de barro y perdición!
El poeta terrenal, por fin, ha triunfado,
Ardió en el verso, fulgor sin extinción,
Y a Tara ha regresado divinizado.

Asciende el poeta, se hace piedra santa,
Se desprende del barro y de su inicio,
Una estrella cae sobre su frente alta,
Y muere todo lo que fue al principio.

Sólo queda atrás un gran mar de silencio,
Kavi y Tara se unieron despacito,
Una conciencia pura en el Gran Vacío,
Un punto de fulgor en el cielo infinito.

13 de junio de 2026,
Bucarest.

---

[1] Del sanscrito: Kavi, el poeta, el sabio, y Tara, la estrella, la travesía.

---

Carmen Bulzan -seudónimo Carmen Peregrina- (Drobeta-Turnu Severin, Rumanía, 1953) es profesora universitaria, poeta y traductora de/al español, portugués, serbio. Licenciada en Filosofía, doctora en Sociología por la Universidad de Bucarest, es miembro de la Unión de Escritores de Rumanía y de la Unión de Escritores de Río de Janeiro, Brasil. Autora de numerosos volúmenes de poesía, ensayos, diarios de viaje y editora de algunas antologías de poesía, en calidad de directora de la Editorial Kult.

Ha obtenido numerosos premios nacionales e internacionales por poesía y traducción, entre ellos el Premio Eminescu de traducción de la Academia Mundial Mihai Eminescu, el Premio de Poesía y la Corona de Ovidio, otorgados por la Academia Tomitana, el Premio Umberto Peregrino y la orden Mérito Cultural de la UBE Rio de Janeiro, entre otros. Por su laboriosa labor de traducción de Miguel de Unamuno, el Ayuntamiento de la Ciudad de Salamanca le otorgó en 2018 el título de Huésped distinguido de Salamanca.

Es miembro de 7 Academias nacionales e internacionales, entre las cuales: L’Académie Européenne des Sciences, des Arts et des Lettres de París, la Academia Hispanoamericana de Buenas Letras de Madrid, la Academia Léopold Sédar Senghor de Milán, la Academia Carioca de Letras de Río de Janeiro, la Academia Tomitana, Rumanía etc. Muchos de sus libros de poesía han sido traducidos al: español, portugués, inglés, francés, serbio etc.

---

Fotografía: cortesía de la autora.